FEDEREVER

De multa vreme pregatesc un articol despre acest titan al tenisului iar performanta sa de la Roland Garros ma obliga sa nu mai sovaiesc. Roger Federer, cu 14 titluri de Grand Slam in cariera, cu tocmai realizatul Mare Slem al carierei pe cele patru suprafete, cu un record de 237 de saptamani pe locul 1 ATP, cu poate cele mai impresionante recorduri si anume cele DOUAZECI de semifinale consecutive de Grand Slam si cele 15 finale in ultimele 16 astfel de turnee, plus multe alte recorduri, este in opinia mea si trebuie sa fie considerat, fie doar dupa statistici dar si dupa talentul sau iesit din comun, cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor si, mai clar decat asta, cel mai COMPLET. Asta in conditiile in care elvetianul mai are de jucat cel putin 2-3 ani la un nivel la care se poate bate pentru trofeele mari, incepand chiar cu Wimbledonul de peste doua saptamani cand va fi mare favorit.

Dar cum s-a ajuns aici dupa ce in urma cu numai cateva luni Roger era considerat terminat? Cum s-a ajuns aici dupa ce la Australian Open o intreaga planeta a crezut ca lacrimile supranumitului "robot elvetian" ii vor scurtcircuita definitiv mecanismele altadata perfecte? Simplu. Cristian Tudor Popescu vorbea despre lectia umilintei, referitor la faptul ca Roger nu se mai considera superior tuturor si castigator din start, insa eu am o alta varianta, mai putin poetica dar mai plauzibila. S-a ajuns aici pentru ca toate cele de mai sus nu s-au intamplat. Federer nu a fost niciodata terminat, nu a fost niciodata scurtcircuitat. Tot ce a patit a fost o mica iesire din forma, tradusa prin faptul ca nu a mai castigat absolut tot, precum inainte, lucru dealtfel perfect normal. Cum oare este posibil ca un tenismen aflat pe locul 2 in lume sa fie considerat depasit de-a lungul unei perioade in care a facut 4 finale din 4 de Grand Slam dintre care una castigata? Este o lipsa de respect fata de sport, fata de munca, fata de performanta sa dai intr-un om care este acolo sus doar pentru ca nu mai e primul. Daca locul 2 in lume e terminat si ingropat in istorie, ma intreb ingrijorat cine reprezinta prezentul? De ce oamenii au acest obicei de a da cu piatra in semenii lor la primul semn de slabiciune? Mingea plesnita cu putere de Roger dupa ultimul punct al meciului cu Haas a fost menita sa ii loveasca pe toti cei care au gasit de cuviinta sa ii puna la indoiala calitatile ... "Bai, eu sunt Federer!", la fel cum degetul ridicat in sus dupa victoria de la Madrid cu Nadal a semnificat acelasi lucru. Iata ca intr-un moment in care era pus la zid de toti Roger a dat lovitura de gratie si ne-a aratat ce inseamna valoarea in stare naturala.

Nu pot sa nu vorbesc putin si despre rivalitatea dintre Federer si Nadal, una atat de frumoasa care a intretinut acest sport pana la aparitia acestor noi pusti minune precum Murray, Djokovic ori Del Potro, urmati de alti cativa tineri cu stofa de campioni pe care daca o valorifica vor fi acolo in fata. Mi se pare un duel inegalabil ca spectaculozitate intre efortul, munca si forta bruta, atuuri detinute de Nadal (sigur, alaturi de multe altele) si talentul in stare pura alaturi de geniul tactic, armele principale ale lui Federer. Fara Rafa, Roger si-ar fi pierdut din stralucire, la fel cum Sampras n-ar mai fi fost atat de mare daca nu ar fi avut duelurile antologice cu Andre Agassi iar cand ne gandim la Nastase ne aducem aminte instantaneu de partidele cu Stan Smith.

Il respect pe Nadal dar il prefer pe Roger pentru ca este ultimul reprezentant imi permit sa anticipez chiar din istorie al tenisului romantic. Bineinteles, joaca in conformitate cu caracteristicile erei moderne dar la cine oare mai vedem o scurta perfecta pusa intr-un moment cheie, urmata de inca una cateva puncte mai tarziu? Cine mai poate face din incheietura puncte castigatoare, fara a imprima mingii putere ori viteza, dar in acelasi timp sa stapaneasca la perfectie tehnica de serviciu-vole? In sfarsit, cine mai poate face cu asa-zisa cea mai slaba lovitura a sa, cum este seducatorul rever cu o mana al lui Roger, puncte absolut magnifice, imi amintesc de acel passing monumental, ireal, in tiebreakul setului 4 la Wimbledon 2008 la minge de meci pentru Nadal? Acela nu a fost rever, a fost federever ... nimeni altcineva nu putea sa faca asa ceva. Din aceste motive am fost sigur ca acest elvetian va fi in continuare la inaltime si va redeveni cel mai bun.

Concluzia? Mai importanta decat geniul expresului elvetian este urmatoarea morala: respecta campionul, respecta munca, fie ca este vorba de Federer, Nadal, Lance Armstrong (apropo, oare si el va fi denigrat acum ca dupa revenire nu mai este cel dinainte?) ori Hagi. Doar pentru ca nu mai esti la acel nivel, dealtfel in multe cazuri neatins inaintea ta, nu inseamna ca s-a terminat cu tine ca sportiv. Eu unul ma simt obligat sa respect artistii din sport, sa respect omul care a realizat ceva in viata. Iar cand ajungi cel mai bun niciodata nu te voi ataca in momentele de slabiciune, intotdeauna voi sti ca poti oricand sa revii si sa castigi orice. Pentru ca niciodata nu voi subestima inima unui campion.

ROSTICK